Sunt termeni foarte uzitati in ultimul timp. Se vorbeste mult, se platesc bani grei in multinationale, in zona corporatista pentru ca oamenii sa invete sa comunice intre ei, sa relationeze, sa socializeze.

Dar pentru relatiile din familie, pentru relatia parinte-copil, pentru relatia pedagog-copil ce se face?

In afara de mass media, nu prea mai face nimeni nimic.

Am mai scris despre relatia dintre oamenii maturi si copii, dar am sa mai scriu. Mi-am amintit azi, trecand pe langa niste copii  un episod din primavara trecuta: niste baieti ingrijeau un caine; se pare ca multa lume ii hulea, ca asa se poarta pe la noi. Intr-o zi o bunica-i spunea nepotelului ei despre baietii aia ca sunt tigani, dar nu asta-i problema ca aveau cercei in ureche si parul dat cu gel. Intr-o zi m-am oprit sa-i intreb ce face cainele, pentru ca il vazusem bandajat. La inceput m-au privit incruntati, dar dupa ce le-am urat sanatate pentru gestul lor frumos, s-au mai imblanzit si mi-au povestit ca a trebuit sa i se amputeze piciorul cainelui in trei etape, deci trei operatii. Deci copiii aceia nu numai ca hraneau un catel, dar mergeau si la doctor cu el.

Morala: daca stii sa-i vorbesti frumos unui copil, cu siguranta ca si el va face la fel. Numai ca trebuie exersat, de ambele parti, pana devine obisnuinta.

Reclame