Azi dimineata s-a tot repetat la stiri ca „procedurile au fost respectate” in cazul copilului de un an si zece luni operat si din pacate pierdut din cauze neelucidate pana-n prezent; nici nu indraznesc sa ma gandesc ce-o fi in sufletul parintilor acelui pui de om nevinovat supus unei interventii chirurgicale la o varsta atat de frageda, dar ca o mama „exagerata” ce sunt, mi-am amintit ieri de cate ori mi s-a sugerat sa-mi operez copiii cand erau mici de hernie, de polipi, de amigdale si am tot amanat momentul, am mai consultat un medic de specialitate si asa mai departe.

Numai la apendicita m-am mobilizat si am stat apoi langa copil pana a iesit de sub anestezie, s-a ridicat din pat, a dormit peste noapte si-apoi am plecat acasa a doua zi. Eram la Spitalul de copii Grigore Alexandrescu, intr-un salon cu alti copii operati de diferiti doctori chirurgi si din cate-mi amintesc n-am avut deloc senzatia ca suntem ai nimanui!

Se intampla in prima parte a anilor nouazeci, intr-un spital de stat.

Am revenit in acel spital acum doi-trei ani cu nepoata mea cea mai mare, impreuna cu tatal ei. M-a impresionat placut faptul c-am fost tratati cu atentie si profesionalism de cadrele medicale la camera de garda; din fericire, era vorba doar de-o urticarie care s-a dovedit a nu fi nimic grav, contagios etc.

Am intalnit in viata multi medici extraordinari, bine pregatiti, carismatici, devotati meseriei pe care o practica, dar am avut parte si de experiente mai putin fericite, pe care nu intentionez sa le mentionez acum, aici.
#DinAmintirileUneiMame