Elena Niculescu

La intersectia Doamnei cu Ion Ghica, acolo s-au derulat toate evenimentele in arsita verii.

In fiecare zi mergea la etaj unde domnul acela grizonat, pus la patru ace supraveghea sala de arta. Volumul lui Alpatov astepta pe raftul bibliotecii sa fie luat si studiat zilnic, pagina cu pagina, capitol cu capitol. Pana intr-o zi cand planurile s-au schimbat. A urmat facultatea, o alta si dupa cinci ani s-a intors in intersectia Doamnei cu Ion Ghica. Incepea o noua etapa, totul parea misterios si fascinant.

In arsita verii oamenii alergau in toate partile, mirosul de cafea inunda coridoarele inalte, tacanitul masinilor de scris se auzea din spatele usilor groase din lemn masiv, vopsite in culori inchise. Era un du-te, vino pe care nu-l intelegeai daca nu erai cat de cat familiarizat cu ce se intampla acolo.

Femei frumoase, cu un aer distins, elegante, care lasau in urma dare de parfum bun se leganau pe acele coridoare, purtand cate o hartie in mana, intrau la director, aflau ca nu e, se intorceau in birou, sau ramaneau sa-l astepte in secretariat. Se auzea tacanitul masinilor de scris, sunau grav telefoanele, cateva in fiecare birou, se suna prin centrala, asa era pe atunci. Barbati in camasa cu manecile suflecate alergau pe scari, incarcau vapoare, descarcau camioane, verificau tone de bumbac sosit in Constanta, alergau dupa conosamente, se duceau dupa frachte, zburau la Paris, sau la Cairo, la Beirut, sau la New York, la Moscova, sau la Merlbourne.

Directorii erau oameni legendari, apareau in sedinte, dadeau verdicte, puteau sa te ridice sau sa te afunde, cum iti era norocul. In locul lor sefii de serviciu aveau mana libera sa analizeze, sa tipe, sa judece, sa ameninte, sa ia decizii, sa te faca sa te simti un nimeni mult prea neimportant pentru ei.

La protocol veneau clientii legendari de care se  vorbea in soapta pe la colturi. Circulau tot felul de legende si de povesti cu oameni de afaceri fosti patroni de filaturi in tara, plecati in Franta sau in Germania si de acolo continuau sa lucreze cu patria lor de origine: cumparau sute de metri de tesaturi crude sau albite pe care le prelucrau prin alte parti si le transformau in lenjerie de pat. Dar pentru a putea cumpara ieftin plateau greu, plimbau pe unii pe Coasta de Azur, atunci ca si acum. Si cine stia si nu tinea pentru el sfarsea urat, cadea de pe munte  iarna si era gasit primavara cand se topeau zapezile.

Dar toate aveau un farmec aparte, un aer misterios si parfumat cu miros de cafea buna de la protocol, cu mirosul inconfundabil de Kent si de Dunhill, cu parfumuri Balmain, Bourgeois si Yves Saint Laurent, cu aburii de whisky servit pe cuburi de gheata clientilor importanti din Liban si Kuwait, sau Italia, Belgia, Olanda si Anglia.

Cand era sfarsit de luna, de trimestru, de semestru, de an, lucrurile scapau de sub control. Toata lumea parca innebunea. Toti voiau cifre, rezultate, situatii pe orizontala, pe diagonala, cifrele trebuiau sa iasa, cheia de control o detinea sefa noastra, foarte priceputa in diplomatie, in compensatii, in o mana spala pe alta, in telegrame si telexuri interminabile, in formule de politete si in stat excesiv peste program.

Iar noi, pigmeii trebuia sa livram, sa facturam, sa exportam, sa miscam vagoane, vapoare, containere, camioane, avioane, sa introducem documente in banca, sa incasam, sa facem situatii, sa raportam realizarea volumului de export estimat. Si nu era usor deloc, dar nu ne ierta nimeni daca nu ne faceam datoria, mai mult decat atat, ne penaliza la salariu cu procentul de nerealizare de plan.

In arsita verii ne prindea noaptea in birourile noastre supraaglomerate unde puteam fi cate doisprezece oameni cu patru-cinci masini de scris zgomotoase, masini de calculat cu banda, cateva telefoane la care vorbeam toti deodata caci parca era sfarsitul lumii. Si pe usa intra tot timpul cineva sa ne intrebe: cat, cum, de ce, ati terminat?

La orele pranzului de afara venea mirosul de poluare de la Universitate si de la Coltea, cele mai poluate intersectii din Bucuresti. Nu stiu de ce, dar imi placea mirosul acela, desi de nerespirat, mai ales dupa ‘90.

In curtea interioara era mai racoare, era umbra si placut, daca aveai biroul pe cealalta parte a cladirii.

Cand lucrurile se complicau veneau colegii din ministere, de la industria usoara, cu care imparteam cladirea, de la comertul exterior, adica de vis-a-vis, sau cei de la Dunarea, care raportau si ei tot cifrele noastre, caci ei ne supravegheau indeaproape. Daca aveai facturi neincasate, sau navluri moarte, sau marfuri livrate pe credit, reclamatii de calitate, te puteai considera un om condamnat la intrebari, la controale, la interviuri cu omul de la etajul intai.

Nu era simplu deloc, pentru ca de multe ori erai parasit, toti se dadeau de o parte, cei de la ambasade trimiteau telegrame cifrate care soseau in caiete speciale, erai pus la zid, agresat verbal, stresat, intervievat, daca nu erai puternic cedai psihic, era foarte usor s-o iei razna.

Daca erai norocos si aveai dosar bun plecai in strainatate sa-ti cunosti clientii la ei acasa si puteai sa te ratacesti, sa te pierzi cu firea, sau sa te intorci acasa la ai tai. Fiecare isi urma destinul in felui lui.

Aceasta povestire este cadoul meu  pentru fostele mele colege si fostii mei colegi carora le doresc o vara frumoasa.