Am vizionat ieri filmul ”Anul nou care n-a fost” și mi-am amintit că-n acel decembrie 1989 noi n-am împodobit decât o creangă de brad deoarece aveam doi copii, a căror viață am încercat întotdeauna să o facem mai frumoasă.
În rest, am trăit intens toată atmosfera apăsătoare, tensiunea, teroarea, frica momentelor petrecute în centrul Bucureștiului unde aveam biroul și-n cartierul în care locuiam.
Despre film pot spune că am urmărit acțiunea desfășurată pe mai multe planuri, mi s-a părut la început că este mult prea întunecat și că tot n-am învățat să reglez luminozitatea ecranului, prea mult Uranus în opinia mea, foarte dramatic episodul încercării de evadare din țară.

Am trăit în România de când m-am născut, am copilărit în Bucureștii Noi, apoi în Drumul Taberei, provin dintr-o familie de oameni care au muncit toată viața pentru a-și creste și educa cei trei copii. Am mers la școală, am urmat facultăți, am citit foarte multe cărți, am mers la teatru, la concerte, nimic nu ne-a oprit să ne educăm! Victimizarea de dragul victimizării nu mi-a plăcut niciodată, am preferat să acționez în loc să mă victimizez. Nu-mi place să-i citesc/aud pe oamenii care afirmă că în România oamenii nu sunt educați ca cei din alte țări. Este o teorie falsă! Consider că cine a dorit să se educe, a putut s-o facă. Am călătorit prin lume, am cunoscut oameni de alte naționalități și niciodată nu am simțit că sunt neadaptată! Am revenit de fiecare dată acasă, la București.