Suntem muritori si acest fapt ne marcheaza de cand venim pe lume…ca un fel de joc al hazardului, suntem sau nu suntem.

Nu ne oprim frecvent sa reflectam asupra existentei noastre pentru ca acest lucru cere timp; suntem prea ocupati cu altele, dar exista si pauze in care suntem obligati s-o facem.

Zilele acestea am primit un mail din care am aflat ca o ex-colega de facultate a plecat dintre noi. Fusese internata in spital cu ceva timp in urma, suferea de cancer in faza avansata, medicii i-au propus o operatie de amputare a unui picior ca alternativa de vindecare, dar n-a fost sa fie…a cedat dupa operatie. La ultima noastra intalnire din iunie, de la restaurantul Monte Carlo din Cismigiu a venit si ea. M-a frapat baticul de pe cap si schimbarea fizionomiei…nu mai avea sprancene… era aproape de nerecunoscut…s-a asezat intrun colt al mesei noastre mari si toata lumea se comporta de parca nimic nu s-a intamplat. Chiar a-nceput sa se ocupe de centralizarea banilor pentru nota de plata caci cativa dintre noi trebuia sa plecam si aceasta este procedura standard la intalnirile noastre.

Am plecat brusc atunci cu o strangere de inima…n-am mai avut nici putere sa dau inconjurul mesei sa-mi imbratisez toti fostii colegi de facultate…o facusem la venire cu o parte dintre ei, este adevarat…si am iesit din restaurant insotita de doi ex-colegi.

Obisnuim sa ne intalnim in fiecare an, cel putin o data pe an…asa am hotarat in ’99, caci au inceput sa dispara unii dintre noi.

Imi dau seama ca uneori imbratisarile pot fi pentru pentru ultima data…asa s-a intamplat si cu Cristi, sau cu Mihaela…

Pe Daniela am sa mi-o amintesc asa cum era cu cativa ani in urma: o bruneta frumoasa, care vorbea mult, imbracata retro cu o bluza alba si o fusta neagra plisata…